Poezie

Anarhia tangentei
______________________________________________________

Pe axa ochilor ţi-am desenat o tangentă

până sus, pe sinusuri prin părţi...

subţire cu o dâră de creion până spre tâmple

poate şi mai jos, şi mai aproape

conturându-ţi ideile cu pensula mea

de maestru cofetar cu trei doctorate

într-un galantar superficial.

În ochi ţi-am pus o sferă de metal 

şi un colaj sentimental cu mici reflexii 

de concret şi de banal.... până la sprâncene 

două paranteze şi ele

paradis în interval.

Într-o ureche ţi-am atârnat artificial

o mică ecuaţie diferenţial,

din maxima profesorului grijă

cu un radical de ordin par

aflat în primul său caz de nedeterminare.

---

 Schizofrenia

---

Un schizofrenic conduce trenul amintirilor,

În vagoane lumea zbate lacrimi goale,

dar el conduce, şine, înainte,

nimic nu pare al deranja...

Nici măcar suspinele frânelor

ce scrâşnesc subţire-n şinele din urmă.

-- Timpul dilată-n bucle imaginare

schizofrenia conducătorului autointitulat

regele unei scări de bloc

inexistente pe harta marelui oraş...--

care zbiară :

<< Ia tăceţi din gură, 

nu vedeţi că eu conduc? 

Nu există ultima staţie 

Nu există nu mai pot. 

Timpul merge înapoi dar noi mergem înainte ... drept... 

pentru că aşa e normal 

Şi normal este numai ce mulţimea consideră că ar fi normal. 

Iar voi nu sunteţi o mulţime 

voi sunteţi doar nişte amintiri...>>

Trenul se înclină uşor în panta conştiinţei

nivelând pelicula de jeg

la suprafaţa cleiului ce

emulsionează regretul cu oglinda geamurilor.

Însă schizofrenicului nu-i pasă

scărpinând uşor capul ajutorului pitic

dându-i ordin de sculare

cuprinzându-l nostalgia...

Calatorii stupefiaţi

privesc trenul cum derivă

-- Par a fi spectatorii propriei decăderi

Martori fără voie al unui final de istorie--

nici unul nu-şi mişcă curul,

din monotonia resemnări

din condamnarea devenirii propriei sale amintri...

---

Pe plajã

---

Demult o noapte ploua şoapte de lumina,

Îmbinându-se cu vântul sec din nori,

Mult prea dependente de-a lor singurătate

Ca să mai poata observa cât de repede s-au stins

Şi demult mă-nveleam cu umbra ta,

Lună, tu, cea pe jumatate plină,

Prea singură pe cerul cu dorinţe căzătoare

Ca să mai pot fi trist în solitudinea nocturnă.

Acum, nu-mi plâng cu lacrimi dulci,

Singurătatea ce-mi umple în descompuneri

Ruinele ce s-au numit odată suflet.

Şi-aud cum larg îmi răsună un ecou,

Din nisipuri intrându-mi pe sub piele,

Ca un fior ce tainic cânta în surdină,

Dulce imn de doliu stins,

Şi-n cercuri concentric aşezaţi,

Gem un râu de corbi prin vene,

...Ca un cor de preoţi îndoliaţi...

...Crematoriul gândurilor mele...

Trist prohod de nemurire

Vesel cânt etern şi singur...

I-auzi marea cum suspină...

I-auzi valuri cum se sting

Pe sub briza ce-a încetat.

Mai bine mor o viaţă pe sub gene,

Decât să trăiesc o secunda singur,

Pe plaja ce demult ne-am sărutat.

Şi-un plânset mut demult

Mai mult se-neacă în valuri,

Renascând iluzii în larg

Şi larg mai tot aud

Ecoul ce-mi răsună în surdină.

---

Vara

---

Şi e cald în capitală,

În cracii goi...

Vara iese pe trotuar în rochia ei de domnişoară

Uşoară..

chiar uşuratică aş putea spune..

Am vazut-o la Romană

Punea piedici studentelor de la ASE

Ce îmbrăcate într-o sfoară

Se scurgeau uşor...

Şi umede... în talpă...

pe trotuare până-n staţie,

mulându-se perfect pe umbra razelor de soare.

Am văzut-o la metrou,

cobora pe scările rulante,

plictisită

până şi vocea ce se aude în fundaluri

Zice şi ea

Cu silă

"Atenţie uşile transpiră..."

Am văzut-o în tramvaiul 32,

zbiera ca proasta

să ieşim dracului odată...

ca să vină cu o găleată

Şi să ia cu dânsa

în tunelul cu lumină

babe leşinate...

în ecouri violate

de caldura necrofilă.

Vară...

năclăită domnişoară,

te-ai înscris în calendar?